Recenzie “Un bărbat pe nume Ove”, Fredrik Backman-cea mai bună carte a anului

Cred că dacă ar fi fost să văd această carte pe unul dintre site-urile online pe care le frecventez, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin minte să citesc descrierea de pe copertă. Noroc că au vorbit-o de bine câțiva oameni pe care îi urmăresc (tot respectul meu pentru bloggeri și booktuberi), că altfel mi-aș fi refuzat singură un act atât benefic de lectură. De asemenea, m-au urmărit și numeroale fotografii de pe instagram cu această carte. Se pare că tot Universul a complotat ca eu să citesc acest roman. Exagerez, desigur, dar e modalitatea mea de a-mi arăta aprecierea.

“Un bărbat pe nume Ove” spune povestea celui mai morocănos bătrân din cartier, genul ăla care nu dă mingea înapoi niciodată, care mereu mormăie în barbă ceva despre tinerii din ziua de azi, care se ceartă cu vânătoarea pentru zece bani. Nu insist că sigur știți despre ce vorbesc. Ei bine, Fredrik Backman intră în mintea unui om din această tipologie și demonstrează cititorilor din lumea întreagă că nimeni nu e într-un anume fel doar fiindcă s-a trezit într-o zi cu o dorință arzătoare de a enerva oamenii.

Vine un moment în viața omului, când fiecare hotărăște ce fel de om vrea să fie. Și, dacă nu știi ce s-a petrecut în acel moment, nu poți cunoaște omul cu adevărat. 

Romanul ne plimbă de-a lungul existenței lui Ove, oferind publicului prin intermediul experiențelor protagonistului, lecții de viață. O să spuneți “vai, dar ce clișeu”, însă rar mi-a fost să văd un personaj mai bun sub o carapace atât de morocănoasă. M-a înduioșat Ove prin caracterul său justițiar, prin ajutorul dezinteresat pe care îl oferă și prin abilitatea de a iubi până la moarte și dincolo de ea. Abilitate pe care o pui la îndoială în cazul acestor oameni.

când un om îi dă altuia, nu-i binecuvântat cine primește, ci cel care dă. 

Scrierea e mai simplistă decât m-aș fi așteptat, dar nu am simțit nevoia să mă concentrez asupra figurilor de stil care lipseau. Te bucuri de personajele delicioase, de momentele de umor fin, de tot ce această carte te poate învăța. Nu ai timp să-i cauți defectele, nici să te uiți la numărul de pagini pe care le mai ai de citit. Pur și simplu intri în poveste și uiți de lumea reală. 

O recomand pentru că m-a învățat că e important să înțelegi înainte de a judeca, pentru că mi-a amintit că fiecare om are o poveste, dureroasă pe alocuri și că răutatea acestuia poate fi o metodă de apărare. De asemenea, promovez această lectură fiindcă vorbește despre dragostea adevărată (în mod mai discret, indirect), dar mult mai profund decât multe cărți ce se recomandă a fi de dragoste.

A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă”, obișnuia Sonja să zică. „La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă, poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici, pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se mișcă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău.